Vineri, prima zi. Partea a treia.

(aşteaptă?)
Mă aşteptam mai degrabă la un "Aaaaaaaaaaa" din ce în ce mai îndepărtat urmat de un mare "Buf" iar mai apoi de nişte ţipete isterice. Iar partea ciudată era că vocea venea chiar din spatele meu.
-Aşteaptă!
Nu-mi închipuiam lucruri. Am privit peste umăr. Ea era acolo în toată splendoarea plus zâmbetul aferent. Am încercat să-mi ascund surprinderea.
-N-aş vrea să te reţin... Se pare că aveai nişte treabă, iar prezenţa mea te incomoda.
-Hei, hei, nu trebuie să fii aşa de ironic, domnule misogin. Îmi place ideea ta. Cred că aş putea amâna plecarea cu câteva ore. Sunt curioasă cum ar decurge o întâlnire cu tine. Dar trebuie să te avertizez că nu-mi plac glumele proaste, deci dacă ai de gând să fii nesimţit, mai bine spune-mi acum.
În niciun caz nu aveam de gând să fiu nesimţit. Într-un fel, pentru mine asta era o provocare. De obicei, nu făceam niciun efort să-mi ascund dezgustul când eram în compania unei femei. Şi în general, femeile care-mi ţineau companie nu ar fi avut vreun motiv să se simtă ofensate. Cât timp portofelul era gros, toată lumea era fericită, nu? Dar acum, având în vedere circumstanţele, chiar aş fi vrut să mă bucur de aceasta primă şi ultimă întâlnire cu "fata-zâmbet".
-Promit să mă port ca un adevărat gentleman.
-Ok. Unde vrei să mergem?
-Păi, mai întâi vom merge acasă la mine. Trebuie să mă schimb şi să iau nişte bani.
-Poate că ar fi momentul potrivit să-ţi spun că eu nu am niciun ban.
-Nu sunt surprins. Nu credeam că îţi trebuia aşa ceva pentru ultimul drum. Dar nu e nicio problemă.
Şi aşa era. Ultimii trei ani fuseseră foarte buni din punct de vedere financiar, şi numai un dezastru(meteorit, război atomic, invazie extraterestră) ar fi putut să-mi aduca probleme cu banii. Nu se putea spune că trăiesc pe picior mare, dar asta doar pentru că eram un tip destul de modest şi nu prea puneam preţ pe opulenţă, totuşi, era clar că aveam mai mult decât aş fi putut cheltui. Nu dădeam doi bani pe ultimele tendinţe, cum de altfel nu-mi păsa de părerea pe care ceilalţi o aveau despre mine. Nu eram nevoit să muncesc pentru a-mi asigura traiul, iar pentru că nu aveam prieteni, lumea aproape că nici nu ştia despre existenţa mea. Aşa că în timp ce ceilalţi dădeau din coate pentru a avea mai mult, eu trăiam neobservat în lumea mea şi mă bucurem din plin de micile plăceri ale vieţii.
Eram foarte mulţumit de viaţa mea, totuşi, la un moment dat îmi dorisem mai mult decât o existenţă solitară. Faptul că eram singur nu mi se datora în întregime, era rezultatul unui lung şir de dezamăgiri provocate de semenii mei. Alesesem izolarea pentru că mi-am dat seama că celorlalţi nu le pasă câtuşi de puţin de mine. Iar prin atitudinea mea cinică şi nepăsătoare ridicam tot mai multe bariere între mine şi societate. Tocmai de aceea momente ca acesta erau binevenite.
În timp ce coboram treptele mă gândeam de ce mi-a acceptat în cele din urmă propunerea. Fără îndoială că şarmul meu inexistent nu avea nicio legătură cu schimbarea atitudinii ei. Atunci? Poate că ultimile raze ale soarelui aveau şi pentru ea o semnificaţie specială. Pe care eu o stricasem. În orice caz, nu părea să regrete faptul că încă era printre noi. Şi în niciun caz nu părea să regrete faptul că era cu mine, în drum spre apartamentul meu. Ciudată femeie! Acum zece minute era in drum spre moarte, acum se pregătea să-şi petreacă seara cu un necunoscut. Unul din cei mai dubioşi care existaseră vreodată. Ori era o actriţă desăvârşită, ori chiar nu-i păsa de nimic. Iar ambele variante îmi conveneau de minune.
Întunericul de pe scară fu alugat de becul de pe palier. Am scos cheile din buzunar şi am deschis uşa. Intrând în casă, mi-am aruncat privirea către ea. Aştepta răbdătoare să fie invitată înăuntru. Era momentul să fiu politicos, nu?
-Intră, te rog! Simte-te ca acasă!