Vineri, prima zi. Partea a doua.

De fapt, mi-ar fi ajuns şi cinci minute. Şi două. Poate chiar şi mai puţin... În zilele mele de glorie, în doar zece minute mă puteam face praf din bere. Ce vremuri...
Motivul pentru care trăgeam de timp era altul. Tipa era prea calmă. De obicei, sinucigaşii sunt agitaţi, au remuşcări, încearcă să-şi justifice într-un fel gestul. Nu era cazul aici. Privirea ei era senină. Se sprijinea de balustradă cu mâinile încrucişate la piept şi privea în zare la soarele care apunea. La soarele meu. Aştepta. Astepta ca tipul de lângă ea să-şi bea berea şi să plece. Pentru ca apoi să poată pleca şi ea. Definitiv.
Nu aveam ceasul la mine. De fapt, nu aveam ceas deloc, iar mobilul stătea liniştit pe noptiera de lângă patul meu. Totuşi, judecând după cât fumasem din ţigară, trecuseră vreo două-trei minute. Mai rămâneau cel mult şapte. Şapte minute de tăcere, apoi, probabil un "adio". Ar fi trebuit oare să spun altceva? Nu prea aveam ce, nu? Nu aveam chef de conversaţie şi din câte se părea, nici ea. Tot ce făceam era să aşteptăm.
Am întors capul în direcţia ei. Ce fel de om era? La prima vedere, nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi doi-douăzeci şi trei de ani. Avea cam aceeaşi înălţime ca şi mine, deşi nu purta tocuri. Era încălţată cu nişte pantofiori care păreau foarte comozi, dar care erau totuşi eleganţi si care se potriveau de minune cu pantalonii şi bluza bleu pe care o purta. Ştia să se îmbrace, asta era evident. Iar hainele fuseseră alese cu gust şi nu pareau chiar ieftine. Tipa arăta bine, iar zâmbetul care se afla chiar şi acum pe buzele ei o făcea şi mai frumoasă.
M-am uitat în jos. Blocul meu avea paisprezece etaje, plus terasa ar fi fost cincisprezece. Era cale lungă până jos (cinşpe ori doi şaptezeci egal... la dracu cu matematica!). Oare cât timp i-ar fi luat până să se zdrobească de asfalt? Cinci, poate şase secunde? Încercam să-mi imaginez cum ar fi făcut-o. Probabil că pur şi simplu s-ar fi aplecat înainte şi ar fi lăsat gravitaţia să se ocupe de restul. Iar ea ar fi plutit cu braţele larg deschise, cu acelaşi zambet superb pe chip şi cu părul fluturându-i pe lângă cap către uitare. Cu lacrimi în ochi? Poate.
Mi-am mai aprins o ţigară. După ce o voi termina aveam să plec. Am privit-o din nou printre dârele de fum ce se ridicau încet către cer. Nicio schimbare. Aceeaşi atitudine relaxată de dinainte. Nu mai avea nimic de câştigat, şi nimic de pierdut.
Era deja moartă.
(perfect!)
Atunci s-a întâmplat. Cea mai ciudată, tâmpită şi egoistă idee pe care am avut-o vreodată mi-a trecut ca un fulger prin minte.
-Ai vrea să petrecem seara asta împreună?
-!?!
Întrebarea a avut efectul unei lovituri de ciocan. Tipa mă privea cu o expresie tâmpă. Zâmbetul se ştersese de pe faţa ei. Am continuat cu un aer prostesc.
-Mă gândeam că poate ieşim împreună pe undeva.
-Uite ce e, amice, poate că n-ai observat, dar tot ce aştept din partea ta e să-ţi bei odată berea şi să-ţi iei praf de mers. Iar în loc să faci asta, tu vii la mine cu vrăjeli proaste. Cam ce-ţi închipui? Că am de gând să mă răzgândesc, doar pentru a petrece o noapte de vis cu acest cavaler salvator? Brusc, a început să-ţi pese, nu-i aşa?
-Nicidecum. Nu fac asta pentru tine. Mai degrabă, e ceva ce îţi cer ţie să faci pentru mine.
-Poftim?!
Lovitura numărul doi!
-Ce vrei să spui?
-Cred că ţi-ai dat seama din atitudinea mea că nu dau doi bani pe oameni. Iar despre femei am o părere şi mai proastă. Sunt nişte creaturi perfide care fac totul doar din interes. Le urăsc! De-asta nu am o prietenă şi nici n-am de gând să-mi fac una. Tu, însă...
-Eu ce?
-Din moment ce nu mai ai mult de stat pe-aici, nu te mai privesc ca pe restul lumii. Tu n-ai avea niciun interes. Şi cred că în prezenţa ta ar fi în regulă să renunţ la felul meu de-a fi pentru câteva ore. Eşti perfectă pentru asta. E vorba doar de câteva ore în care să ne comportăm ca un cuplu. Şi nu te gândi la sex. Ieşim undeva, vorbim tâmpeniile obişnuite, iar apoi mergem fiecare în treaba lui. Eu acasă, iar tu... mă rog, pe lumea cealaltă, cred...
(asta-i ideea mea extraordinară?!)
-Bea-ţi berea! Mai ai un minut!
(mda... dacă mă gândesc, n-a fost totuşi o idee aşa bună... ar trebui să mă gândesc de două ori înainte să deschid gura)
Mă enervasem... Dădusem dovadă de o prostie ieşită din comun, iar în plus tipa mă refuzase într-un mod categoric. Chiar dacă peste un minut n-avea să mai conteze, orgoliul meu era foarte supărat. Am lăsat sticla pe balustradă şi am aruncat ţigara cu un gest de lehamite în timp ce mă întorceam. I-am şuierat printre dinţi:
-Bon voyage! Salută-l pe Tupac din partea mea!
Soarele tocmai apusese. M-am îndreptat agale spre uşa terasei. Aveam de gănd să mă duc la Rubiconde şi să beau o sticlă de vin pentru a-mi calma nervii. Iar tâmpita aia poate să se ducă fix la dracu'!
-Aşteaptă!