Vineri, prima zi. Partea întâi.

E uimitor ce fel de lucruri i se pot întâmpla unui tip atunci când bea şi fumează. Mai ales dacă tipul în cauză are nişte obiceiuri ciudate. Aşa, ca mine...
Nu mă refer la faptul că aş bea sau aş fuma într-un mod ciudat. Numai că, o dată pe săptămână, în fiecare vineri, dacă vremea e frumoasă, îmi place să beau o bere în timp ce privesc apusul soarelui. Îmi aduce aminte de ceva, şi în afară de asta, starea de melancolie produsă de ultimele raze ale soarelui pierzându-se dincolo de orizont continuă să mă fascineze într-un mod bizar. Iar în timp ce trag cu poftă din ţigară, berea din sticlă se împuţinează, iar ultimul spectacol de lumină al zilei oferă sufletului meu liniştea mult dorită...
Un obicei ciudat, nu-i aşa?
Locul meu preferat este terasa blocului în care locuiesc. Este cel mai înalt din cartier, şi pe lângă faptul că îmi oferă o privelişte minunată, acolo zgomotul oraşului este aproape inexistent. Se aseamănă cu apartamentul meu, aflat la doar câţiva metri mai jos, dar care are un mare dezavantaj: toate ferestrele sunt orientate spre est. Aşa că aproape în fiecare seară de vineri urc cele zece trepte care mă despart de uşa terasei, uşă care reprezintă punctul de trecere dintre lumea reală şi micul meu paradis crepuscular.
La fel aveam de gând să fac şi atunci. Mi-am verificat buzunarele (chei, ţigări, brichetă, check!), am luat o sticlă de bere din frigider, mi-am încălţat tenişii şi am ieşit pe uşă. Era o seară frumoasă şi caldă de aprilie, aşa că eram imbrăcat doar în cămaşă şi blugi, fără să am nevoie şi de geaca atât de necesară în urmă cu o săptămâmă.
Ieşisem la ţanc. Soarele, acea imensă sferă roşie, cobora încet dincolo de raza mea vizuală, încadrat perfect între doi norişori portocalii. Mi-am aprins o ţigară, trăgând fumul adânc în piept şi apoi suflându-l ostentativ către orizont. Am băgat pachetul în buzunar, iar cu bricheta rămasă în mâna dreaptă am desfăcut berea. Primele înghiţituri au ajuns în stomac însoţite de un cor de plescăituri şi de un "aaaahhhh" satisfăcut.
Oare ce aveam de gând să fac mai târziu? Un film ar fi fost frumos, mai ales că azi avusese loc premiera unuia pe care îl aşteptam de ceva vreme. Sau poate să merg la Rubiconde să mănânc ceva? Sau poate mai bine ar fi fost să stau acasă şi să mă odihnesc în aşteptarea meciului de mâine seară (porţia mea de urlete antistress, bine-aşa!!!). Hmmm, decizii, decizii...
Încă partu înghiţituri. Mă uitam la sticlă. Mai rămăsese jumătate. Apoi privirea mi-a alunecat către soare. Dispăruse pe jumătate.
O jumătate de bere, o jumătate de soare...
Toni ar fi fost mulţumit.
Atunci am văzut-o. Mă aplecasem puţin peste balustrada protectoare, iar cu coada ochiului am zărit ce se afla în dreapta mea. Nu remarcasem înainte, deoarece stătea dincolo de zidul ce despărţea terasa în două. Eu stăteam aplecat peste balustradă, iar ea stătea... (dincolo de balustradă!?)
-Ai grijă, ai putea să cazi!
-Serios?
(ce obraznică!)
-Da, foarte serios. Şi din câte îmi dau seama, văd că nu ai aripile la tine.
-N-am nevoie de ele. Direcţia în care vreau să merg este aia.
Arăta cu degetul mare înspre pământ, în acelaşi fel în care împăraţii romani pecetluiau soarta unui gladiator. (ce glumă proastă!)
-Să înţeleg că vrei să îţi iei zborul?
-Bingo!
Ce noroc pe capul meu! Mi se mai întâmplase să am companie în timp ce îmi îndeplineam ritualul săptămânal, dar asta era prima oară când îmi ţinea companie o sărită de pe fix care vroia să sară de pe bloc.
-Doar nu vorbeşti serios!
-Vorbesc foarte serios!
Şi aşa era. Nu era nicio urmă de îndoială în glasul ei. Şi asta nu-mi plăcea... (ah, Doamne, dintre toate terasele blocurilor din oraş a trebuit s-o aleagă tocmai pe-asta! în loc să mă distrez, o să-mi petrec seara dând cu subsemnatu' la secţie! ce tâmpenie!)
Nu-mi păsa de soarta ei. Dacă femeia vroia să-şi ia zilele sunt sigur ca avea un motiv (da, sigur, de exemplu: "m-a lăsat iubitu'", "m-au dat afară de la muncă", "mi-a murit pisica", "n-am bani", "sunt o ratată", vai, vai, vai...); dar cine eram eu s-o împiedic? E-o ţară liberă, fiecare e stăpân pe propriile decizii! În plus, cuvintele "milă" şi "compasiune" nu mai făceau parte de mult din vocabularul meu.
-Atunci, pot să te rog ceva? Ai putea să astepţi să îmi beau berea?
-Cum!? Ce-ţi pasă ţie când m-arunc?
-Nu-mi pasă. Doar că ar trebui să dau nişte explicaţii cam ciudate la Poliţie.
-Adică?
-Păi... ar fi ceva de genu': "Da, domnule ofiţer, am fost de faţă când s-a întâmplat." "Şi ce făceaţi?" "Ăăăă, nimic, beam, fumam şi priveam apusul!"
(zâmbeşte?)
-Ha, ha! Chiar nu-ţi pasă dacă mor?
-Nope... Doar că nu aş vrea să fiu martor. Nu prea-mi plac senzaţiile tari.
-Fricosule!
(ce zâmbet frumos!)
-Ok, zece minute îţi sunt de ajuns?

Mi-am aprins o ţigară şi m-am uitat la sticlă. Soarele aproape dispăruse. Am dat din cap. Zece minute erau de ajuns.